Am fost întotdeauna fascinată de povești. Vă amintiți de colecția copilăriei noastre ”Povești nemuritoare”? Ca orice copil, pe la 10 ani eram convinsă că pot născoci cel mai bun, mai frumos, mai neobișnuit basm din lume, ce mai, ceva cu totul și cu totul original. Îmi aduc aminte de o după-amiază de vară, una dintre acele zile de vacanță când timpul abia se mișcă, când m-am așezat la masa de scris cu socoteala de a da gata până la apusul soarelui nemaiauzita poveste. După multe încercări și zeci de foi mototolite m-am ales, nu, nu cu basmul mult visat, ci cu o mare descoperire: oricât de ieșite din comun erau personajele, oricât de bizare încercările, oricât de stranii ieșirile din impas, basmul meu original semăna ca două picături de apă cu multe alte basme din cărțile mele de povești. Ilenele Cosânzene erau bune la suflet și foarte frumoase, Feții Frumoși erau curajoși, zmeii rămâneau barbari și perfizi. Sigur că mi-a trecut prin minte să scriu o poveste cu o Ileana Cosânzeana urâta și cu zmei omenoși, dar povestea aceea nu mi-a plăcut.
Asta pentru că basmele nu sunt scrise pentru a fi originale, ele au în primul rând un rol educativ, constituie, am putea spune, primul ghid de orientare pentru copii. Acolo, în basme, învață copiii să distingă pentru prima dată între bine și rău, află despre existența minciunii, a prefăcătoriei, a răutății gratuite și a cruzimii, dar și a curajului, bunătății, milosteniei. De acolo învață că există o ordine materială, dar și una imaterială a lumii, că adevărul, frumosul și binele merg împreună și înving întotdeauna minciuna, sluțenia, răutatea. Orice ieșire din schema simplă a basmului echivalează cu haosul.
Cum e și firesc, odată cu vârsta înțelegem că lucrurile sunt ceva mai complicate. Răul poate învinge temporar, frumusețea nu e tot una cu virtutea. Și totuși, continuăm să judecăm lumea după reperele care ne-au fost date în copilărie de părinți, educatori, lecturi, întâlniri decisive.
Ce se întâmplă însă, când reperele devin confuze, instabile, estompate? Ce se întâmplă când binele și răul devin de nerecunoscut? Ce se întâmplă când nu mai putem distinge între virtute și viciu?
Poate întrebarea vi se pare inutilă. Este evident că încercăm, ca părinți, să dăm copiilor noștri repere tari. Și totuși…
Despre ”Harry Potter” nu am avut niciodată o părere grozavă pentru simplul motiv că nu mă atrage literatura fantasy. Dar m-a pus pe gânduri analiza făcută de Gabriele Kuby în volumul ”Harry Potter – gut oder böse?”. Dacă ”Harry Potter” ar fi fost o carte oarecare printre alte cărți pentru copii, sigur că nu ar fi fost cazul să ne ocupăm de ea. Nu tot ce punem în mâna copiilor noștri spre lectură trebuie să fie la superlativ. Dar aici vorbim de un adevărat fenomen, poate chiar de o generație Harry Potter. De aceea cred că trebuie să înțelegem ce este Harry Potter și cum se transformă copiii noștri în urma lecturii.
În continuare traducerea unui mic fragment din analiza ”Harry Potter – gut oder böse?” de Gabriele Kuby:
“În ”Harry Potter” distincția între bine și a rău este suspendată sistematic prin confuzie și prin inversarea noțiunilor de bine și rău. Redefinirea noțiunilor de bine și rău se produce de la bun început prin manipularea sentimentelor copiilor și adolescenților, care nu sunt încă în stare de distanțare critică: lumea oamenilor este prezentată respingător, lumea magicienilor și a vrăjitoarelor dimpotrivă fermecătoare, de dorit. Lucrurile nu se opresc însă aici. Ne aflăm abia la intrarea într-o lume în care percepția naturala de bine și rău este anulata sistematic.
a) Răul este prezentat într-o manieră fascinantă. Este un instinct natural al omului să încalce limitele impuse de o instanță superioară. Acesta este păcatul pe care l-au săvârșit Adam și Eva și care stă la baza fiecărei încălcări a normelor morale. Până astăzi ne dorim să gustăm din fructul oprit, pentru că ne încredem în vocea seducătoare a șarpelui: veți fi precum Dumnezeu. Și cine nu dorește să devină asemenea lui Dumnezeu? Cultura moderna s-a eliberat pas cu pas de poruncile lui Dumnezeu ca să se arunce în închisoarea fără fund a patimilor și să devina astfel martora distrugerii însuși fundamentului civilizației moderne.
În ceea ce îi privește pe copii acest impuls se combină cu sănătoasa curiozitate a copilăriei. Ei vor mereu să treacă dincolo de gardul protector. A îngrădi curiozitatea copiilor cu acest gard protector și a defini limitele sale în conformitate cu vârsta, nu mai este astăzi posibil. Programul de televiziune de după-amiază conține scene de sex și violență și toate tipurile de perversiuni. Nu mai exista nici un fel de limite, nici măcar o timidă încercare din partea părinților să definească asemenea limite. Doar că impulsul de face ceea ce e interzis rămâne.
Acest gol este umplut de Harry Potter. Ceea ce până acum era considerat tabu, devine brusc subiect de carte pentru copii: blesteme, practici oculte de toate tipurile până la descrierea pe treizeci de pagini a unui ritual satanic sângeros, o scufundare în imagini și acțiuni care stârnesc dezgustul si oroarea. Poate că tocmai subiectul tabu este ceea ce îi face pe copiii deveniți, cu ajutorul mediilor vizuale aproape analfabeți să citească mai întâi 335, apoi 352, apoi 448, 767, iar în volumul al 5-lea peste 800 de pagini. Fascinația pentru rău face din Harry Potter o afacere globală de miliarde.
b) Răul este prezentat ca fiind ceva obișnuit, cotidian. Lumea lui Hogwarts este populată de creaturi rele, urâte, grotești, demonice, care vor să facă rău altora: profesori răi, elevi răi, duhuri pătate de sânge, vârcolaci (dementorii), spiriduși care își provoacă durere pentru auto-pedepsire, ”broaște” care se devorează reciproc – toate din lumea întunecată a diavolului. Harry și prietenii lui nu au nici o posibilitate de apărare emoțională împotriva acestor creaturi și scene. Nu există de asemenea nici o posibilitate de apărare, fie și numai verbală împotriva brutalității și a cruzimii. Reacția normală ar fi lupta sau fuga. În Harry Potter teroarea este cotidiană. Ceea ce în carte este adus la viață cu ajutorul propriei fantezii – aici poate avea încă influență un mecanism sufletesc intern de apărare, este transportat cu ajutorul filmului în straturi sufletești mult mai adânci.
Blestemele reciproce fac parte din realitatea zilnică și constituie un motiv de bază al întregii povești. Ostilitățile între elevi sunt rezolvate cu blesteme, dar și profesorii se folosesc de ele împotriva elevilor. Există blesteme pentru orice nevoie, a căror putere distructivă crește de la un volum la altul. La început blestemele se referă la mucus ori cleme pentru picioare, mai târziu apar blesteme care paralizează sau care inhibă voința, torturează și ucid. Împotriva blestemelor există ”blesteme de apărare”, cu toate acestea există blesteme atât de puternice că împotriva lor nu te poți apăra.
În volumul al doilea se povestește: ”Doamna Norris, pisica administratorului atârna cu coada legată de suportul pentru torță. Era țeapănă ca o scândură, iar din ochii ei holbați te fixa o privire rigidă.” Profesorul Lockhart explică elevilor neliniștiți: ”Fără îndoială un blestem care a ucis-o – cel mai probabil tortură transmogrifiană… din nefericire nu eram prin preajmă. Întrucât știu un blestem de apărare care ar fi putut-o salva.”
Sacrificiile de animale sunt practici obișnuite ale sataniștilor. Cei avansați sacrifică vieți umane. Televiziunea și ziarele relatează ocazional despre asta. Nu deranjează pe nimeni că tinerii noștri sunt introduși într-o lume în care se întâmplă așa ceva?
Ce e blestemul? Pentru credincioși o binecuvântare înseamnă că cel care binecuvântează cere ca puterea lui Dumnezeu să se coboare asupra acelui lucru sau a acelei persoane care este binecuvântată. Blestemul înseamnă că cel care blestemă cheamă puterea lui Satana asupra acelui lucru sau a acelei persoane pe care o blestemă. Blestemele și blestemele de apărare țin de viața obișnuită în Școala de magie și vrăjitorie. Ce simțiți la auzul următoare fraze: ”A fost binecuvântat de tatăl său”?. Ce simțiți la auzul frazei: ” A fost blestemat de tatăl său”? Presupun că până și o persoană care nu crede nici în existența lui Dumnezeu și nici în existența lui Satana, simte că aici e ceva mai mult în joc decât o dorire pioasă.
Salvarea dintr-un blestem este în lumea lui Harry Potter ”blestemul de apărare”. După cum am mai spus deja, Harry trăiește într-o lume închisă.
De ce oferim copiilor blesteme și blesteme de apărare pentru joacă? Prin joc copilul exersează comportamente. Ne dorim ca blestemul să fie o opțiune în sistemul de operare al vieții lor?
c) Binele primește caracteristicile răului și răul pe cele ale binelui. Nu există în Harry Potter nimic bun căruia să nu i se atribuie atribute hidoase și nimic rău (cu excepția diavolului însuși) care să nu fie prezentat drept pozitiv. Acesta este principiul de bază al întregii narațiuni, care este păstrat până în cele mai mici detalii. În tot ceea ce a fost spus până aici poate fi recunoscut acest lucru.
Inversarea fundamentală a polarității are loc – după cum am spus deja – în primul capitol al primului și al ulterioarelor volume: despre oamenii se vorbește disprețuitor, iar magicienii și vrăjitoarele sunt glorificate. Cum reușește autoarea să convingă cititorii – grupul țintă sunt copiii și adolescenții – să participe la această inversare? E nevoie de un anumit efort intelectual pentru a înțelege metoda foarte rafinată a autoarei.
Cititorul va fi transpus într-o stare de respingere emoțională puternică a unui personaj (de exemplu, cruzii Dursley care îl chinuie în mod nedrept pe simpaticul Harry), după care acest personaj exprimă idei care trebuie anihilate (vrăjitoria este rea). Fără să vrea cititorul resimte afirmația ”vrăjitoria este rea” ca fiind ea însăși rea, de vreme ce e susținută de personaje respingătoare.
Dar rafinamentul merge și mai departe până la starea de inducție hipnotică cum este cunoscută din hipnoterapie, stare care permite accesul în subconștientul pacientului. Pentru aceasta e nevoie de destabilizarea stării de autocontrol a intelectului. Și aceasta se face în felul următor:
Harry află că mama sa, sora mătușii Petunia Dursley era o vrăjitoare, dar și că unchiul și mătușa sa știau despre asta.
Mătușa Petunia exclamă:
”-Sigur că am știut! strigă Mătușa Petunia. Cum să nu știm, dacă soră-mea era cine era? Și ea a primit o astfel de scrisoare și s-a dus la școala aia, de unde venea în fiecare vacanță cu buzunarele pline de picioare de broască și cu ele preschimba ceșcuțele în șoareci! Numai eu știam ce este cu adevărat: un monstru, un avorton! Una, două, îi auzeai pe mama și pe tata: Lily în sus, Lily în jos, nu mai puteau de mândrie că aveau o vrăjitoare în familie!”
Este deci, bine sau rău să fii vrăjitoare?
Cititorul, prin identificare cu Harry care este persecutat pe nedrept, o vede pe mătușă (și întreaga lume a încuiaților) ca fiind rea. Când mătușa Petunia afirmă că sora vrăjitoare și școala pe care ea o frecventează sunt rele, cititorul nu o crede pentru că mătușa este rea. Caracterizarea pe care o face surorii ei folosind cuvântul ”avorton„, care exprimă ura, face ca gradul de respingere al mătușii Petunia de către cititor să crească, pentru că el simte că expresia „avorton” pentru vrăjitoare este o exagerare nedreaptă. În fond, copiii se joacă de la vârste foarte mici de-a ”vrăjitoarea” și de-a ”magicianul”. Faptul că părinții au preferat-o pe sora vrăjitoare produce în cititor o confuzie indisolubilă. Până acum sora vrăjitoare era pentru cititor bună pentru că mătușa era rea. Preferința părinților pentru ”avorton” trezește în cititor de-asemenea o atitudine de respingere, pentru că și vărul Dudley este preferatul familiei în detrimentul lui Harry. ”Erau mândri să aibă o vrăjitoare în familie.” Este un lucru bun sau rău? Cititorul nu mai este în stare să o spună. În această încâlceală emoțională orice orientare devine imposibilă. Capacitatea de judecată a cititorului, conștiința sa sunt destabilizate. El se poate orienta tot atât de puțin pe cât se orientează elevii în Școala de magie Hogwarts.
O soră cu adevărat bună ar vorbi altfel. Ar deplânge cu durere faptul că propria soră a dispărut într-o sectă ocultă, satanică – lucru care se întâmplă și în societatea noastră de multe ori – și că ea este singura care a recunoscut acest lucru. Nu despre ”avortoni” ar fi vorbit, ci despre o ademenire cumplită. Sora mătușii Petunia a murit în Școala de magie ca urmare a unei vrăji – în fond, un motiv destul de bun să-l protejeze pe nepotul Harry de a frecventa această școală.
Această metodă va fi folosită iar și iar cu scopul de a mări acceptanța magiei. Încă un exemplu din volumul al cincilea:
Doamna Umbridge, noua profesoară pentru disciplina ”Metode de apărare împotriva artelor negre” este prezentată ca fiind înfricoșătoare, un dictator oribil. Ea este cea care îl chinuie pe Harry ore și săptămâni întregi cu o pedeapsă pe care trebuie să o scrie cu propriul său sânge. Și tot ea este de părere că profesorii anteriori fuseseră semipuri periculoși și iresponsabili. Elevii fuseseră inițiați în blesteme care nu corespundeau vârstei lor, punându-i pe elevi în pericol. Acestora ar fi trebui să le fie teamă că vor fi atacați de întuneric. Și exact asta dorește ea acum să schimbe.
Pentru a mări siguranța elevilor și pentru a ”liniști părinții care își fac griji”, doamna Umbridge dorește să predea numai teorie și să renunțe la exercițiile practice de blestemat și blestemat pentru apărare – spre uriașa indignare a elevilor. Indignarea este atât de mare, încât elevii, sub conducerea lui Harry hotărăsc să se ajute singuri și înființează o alianță secretă pentru a exersa magia.
Ce e mai aproape de tinerii noștri, care se identifică cu Harry, decât să procedeze la fel?
Doamna Umbridge exprimă în fond valorile cititorilor: abandonarea experimentelor magice, a violenței. Dar pentru că ea este un personaj negativ, aceste valori sunt destabilizate. Elevii nu o urăsc pe doamna Umbridge pentru că este rea și îl pedepsește pe Harry cu ajutorul unui ritual dureros și sângeros – împotriva acestui tratament nu protestează nimeni – ci pentru că elimină exercițiile practice de magie spre protecția elevilor.
Alte exemple de inversare a binelui cu răul:
Ron, prietenul drăguț al lui Harry are ca însoțitor un șobolan gras. Am văzut cu toții șobolani pe umărul tinerilor palizi, îmbrăcați în negru și plini de piercing. Sunt deci șobolanii pe umerii tinerilor totuși ok?
La un joc de Quidditch profesorul Quirrell încearcă să îl ucidă pe Harry cu un blestem. Snape, profesorul care îl urăște pe Harry, îl salvează cu un blestem de apărare. De ce? Explicația o dă Dumbledore: ”Tatăl tău a făcut ceva, ce Snape nu poate ierta niciodată. I-a salvat viața. Profesorul Snape n-a putut niciodată suporta ideea că îi datorează ceva tatălui tău… Sunt sigur că exact din acest motiv și-a dat toată silința să te apere, pentru că ar avea în felul acesta sentimentul că s-a achitat față de tatăl tău. Abia atunci s-ar putea gândi din nou la el și l-ar putea urî în liniște…”. Încâlceală totală: cineva care îl urăște pe Harry îi salvează viața. O face printr-un blestem și o face pentru a putea urî în liniște.”