Eine Frage des Stils…

Că tehnologia a schimbat fundamental felul nostru de a fi în lume nu mai poate fi contestat. După cum nu poate fi contestat faptul că ea a adus multe lucruri bune. Doar că pentru asta plătim un preț de care e bine să fim totuși conștienți: anume acela al optimizării noastre după chipul și asemănarea tehnologiei pe care o folosim.

Bunăoară, am constat că oricât de mult efort aș depune în redactarea unui text, el nu face doi bani dacă nu este ”optimizat SEO”. Ceea ce înseamnă că nu pot să scriu oricum. Mi se recomandă să aleg un titlu de o anumită lungime, să scriu un text de minim 300 de cuvinte, să introduc și să reiau de cel puțin trei ori în text fraze-cheie, în sfârșit, praful se alege de orice încercare de a respecta cele mai banale reguli de stil. Motorul de căutare nu vrea să știe nimic de acestea. El măsoară, compară, numără, și cine poate să-l judece? În fond, textul meu e o înșiruire de unu și zero, asemenea cărții de telefon electronice sau a listei de mărfuri a unui magazin on-line.

Alt exemplu: de câte ori nu vi s-a întâmplat să aveți treabă la un ghișeu și să fiți întrebat… când v-ați născut! Explicația e simplă: identificarea dumneavoastră într-o bază de date după un șir de numere este mult mai rapidă, și de multe ori mai sigură decât o căutare după șirul de caractere al numelui.

Dacă printr-o minune bunica mea ar fi în fața unui astfel de funcționar, ar rămâne fără cuvinte la o asemenea necuviință. Nu cu multă vreme în urmă să arăți fie și numai o vagă curiozitate pentru vârsta unei doamne era dovada incontestabilă a proastei educații. Știu, mi se va spune că în spatele banalei întrebări nu se ascunde nici un grăunte de curiozitate, dar asta nu schimbă cu nimic impolitețea întrebării. Și da, știu și că problemele acestei lumi sunt profunde și complicate și mai ales, nu pot fi rezolvate cu întrebări legate de stil. Și totuși, ce altceva ne deosebește de o mașină veritabilă dacă nu ceva stil și mai mult sau mai puțină nedesăvârșire?

PS: Această postare nu este optimizată pentru motoarele de căutare.

Realitatea morții

A făcut din nou vâlvă în presă decizia cunoscutei prezentatoare de televiziune Cristina Țopescu de a fi incinerată după moarte, la fel cum vâlvă au făcut și deciziile similare ale lui Andrei Gheorghe sau Sergiu Nicolaescu. Este unul din momentele în care ne aducem aminte că nu suntem nemuritori.

Am o verișoară care locuia în copilărie la etajul 4 al unui bloc aflat chiar în calea spre cimitir. Din balconul acestei verișoare nu cred să fi ratat vreo înmormântare care trecea pe drum când mă aflam în vizită. Nu știu dacă ceea ce mă încerca în momentul când se dădea alarma că ”vine mortul” era un sentiment de încântare. Dar era cu siguranță o mare curiozitate. Prezența morții era vie printre noi, o vedeam în culorile ei vineții și știam că într-o zi dacă nu noi, copiii, măcar bunicii sau părinții noștri vor fi duși cu alai și fotografie ”pe ultimul drum”…

Eu nu sunt convinsă că fiica mea a văzut cum arată un om mort. Unul adevărat, nu din filme. Și cu atât mai puțin a participat la o înmormântare. Ca orice părinte grijuliu am avut grijă să se afle la o distanță suficient de mare de astfel de ceremonii. Pentru că acolo sunt oameni triști care plâng, uneori țipă sau leșină. Un spectacol foarte puțin potrivit pentru copii și, dacă este să fim sinceri, un spectacol pe care îl evităm deopotrivă și noi, adulții.

Mi-e teamă însă că ținându-i pe copii departe îi lipsim de un lucru esențial: realitatea morții și a necesității de a ne pregăti pentru ea. Poate de aceea mă impresionează de fiecare dată felul atât de natural în care copiii erau altădată integrați în comunitate cu bucuriile și tragediile ei…

Naivitate de Nichifor Crainic

 

Bunicuța lui Andrei

S-a culcat în ladă

Cu făclii în jurul ei.

Din oraș sosesc femei

Și bătrâni s-o vadă.

 

Păunaș o vede-n flori

Și-n lumină multă.

El e numai ochișori

Curios întrebători

Și urechi ce-ascultă.

 

Iar Andrei e fericit

Și e mândru foarte

Că la el s-a nimerit

Lucru mare și cernit

Cu găteli de moarte.

 

Și-apoi poartă cu drapel

Și cu doliu mare

Cum se vede azi la el,

Uită-te și tu! La fel

Nimeni nu mai are.

 

Cei de față cruci își fac,

Spun o vorbă-n șoaptă,

Lăcrimează-ncet și tac.

-Ca să-i facă ei pe plac,

Altfel se deșteaptă!

-Și de ce, Andrei, și-a pus

Hainele ei bune?

-Păi merge la cel de sus

Să primească ce i-a spus

Seara-n rugăciune.

 

-Cel de sus șade-n oraș?

Nici Andrei nu știe,

Dar nu tace păgubaș:

-D-apoi unde, Păunaș?

La Mitropolie!

 

-Și mai vine ea-napoi?

Păunaș întreabă.

-Suntem casă cu nevoi,

Nu ne lasă ea pe noi,

Vine c-are treabă.

 

Păunaș e grijuliu.

Curtea lui la stradă

Stă ca un maidan pustiu.

La Andrei e totul viu,

E ca la paradă.

 

Și crezând că Dumnezeu

Grija lui n-o poartă,

Păunaș suspină greu:

-Ce păcat că n-am și eu

O bunică moartă!

 

Din volumul Șoim peste prăpastie de Nichifor Crainic, Editura Roza Vânturilor, București 1990

Asediați copiii, nu le lăsați nici o posibilitate de scăpare!

”Dacă ar fi să ne luăm după experții în marketing, starea ideală, pe care trebuie să și-o însușescă copiii în ziua de azi, nu mai este curiozitate sau entuziasm, ci coolness. Iar a fi cool însemnă: să te simți deasupra celorlalți pentru că deții lucruri pe care alții nu le au, să te comporți peste vârsta pe care o ai, să urăști adulții, să fii rebel, să dărâmi tabuuri, mai ales în zona bunului simț. Industria jucăriilor se plânge de faptul că astăzi clintela lor atinge cel mult 10 ani, după care sunt interesați doar de jocuri electronice. Dar aproape toți ceilalți, care vor să vândă copiilor, îi învață pe aceștia să se comporte cât mai repede cât mai necopilăros.

Nebunia este: creatorii de cultură pentru copii predică empowerment, dar practică în realitate dispreț. Ce model poate găsi un copil într-un monstru de desene animate care râgâie sau se scobește în nas, într-o vedetă de serial care nu se vede decât pe sine, în produsele alimentare pentru copii pe care nu trebuie să le mesteci sau cu care trebuie să te joci? Nu este modelul unui copil sociabil, harnic, interesat, un potențial adult rezonabil, ci modelul unui copil infantil, care nu poate să piardă nimic, vrea să aibă totul imediat, care nu a învățat să ia seama la ceilalți și se aruncă pe jos în fața casei de marcat pentru că nu a primit un ou cu surprize. Nu e imaginea unui copil drăguț, nu e o imagine plină de respect pentru această vârstă, îi flatează pe copii doar la suprafață în măsura în care prezumă că aceștia au capacitatea de a înțelege noile  tehnologii și că sunt bineînțeles cool, în realitate nu li se acordă încrederea că vor să se maturizeze. Ei trebuie să cumpere, să consume ca adulții, dar cu impulsivitatea și lipsa de discernământ a copilăriei. Este de neînțeles, cât de prostă e calitatea majorității revistelor pentru copii, ar trebui să vă luați timp să răsfoiți o revistă Pokemon sau Polly Pocket. Este de necrezut cu câte greșeli gramaticale, cât de neoriginal, plictisitor și stereotip este scrisă majoritatea cărților pentru copii. În magazinele de jucării stau unele peste altele lucuri, lucruri scumpe, a căror singură atractivitate e despachetatul. Jocuri electronice comandă copiilor noștri într-un mod în care noi, părinți moderni n-am îndrăzni niciodată să ne adresăm lor. Serialele de televiziune împart poveștile slabe pe care le au de prezentat, în mini-bucățele care ucid atenția copiilor. Jucării, reviste, jocuri electronice, cornflakes, colecții de figuri și seriale au încheiat un pact diabolic, al cărui scop este: asediați copiii, nu le lăsați nici o posibilitate de scăpare!  

Iar dacă părinții se plâng de această stare, de nemulțumirea care apare în familie în urma terorii consumeriste, atunci ni se răspunde nonșalant (iar argumentul acesta îl au pregătit toți responsabilii din marketing): păi sigur că părinții trebuie să poată spune și „nu“, la urma urmei sunt doar responsabili de educația copiilor lor, nu-i așa? […]

Formal este adevărat. Doar că nu e atât de simplu. În capitalismul de consum – astăzi fără alternativă politică sau economică – s-a impus opinia că diversitatea de produse este un drept fundamental, chiar și al copiilor. Mulți părinți au sentimentul că încalcă un drept al copilului atunci când îi îngrădesc libertatea de alegere – și fiecare mesaj publicitar susține acestă idee. (În plus, mulți adulți cu o viață profesională frustrantă, plină de constrângeri și lipsă de libertate traiesc shoppingul ca pe unul din puținele experiențe în care se simt cu adevărat suverani). „Părinții nu pierd controlul, renunță la el de bună voie“, a afirmat odată managerul concernului de jucării Brio: „Dacă copilul dumneavostră insistă și cere să se joace în mijlocul autostrăzii, cedați? Da, e foarte posibil să fiți întrebați de 72 de ori pe zi: pot să am asta? Dar dacă răspunsul dumneavoastră este timp de  patru săptămâni la rând de 72 de ori pe zi „nu“, atunci copiii vor înceta să mai întrebe.“

Dr. Susan Linn remarcă sec că a spune de 2160 de ori „nu“ unui copil pe care îl iubești nu este o situație acceptabilă pentru părinți – a spune de atâtea ori „nu“  este suficient încât să-l îmbolnăvească de nervi pe oricare dintre părinți.  

Firmele aduc conflictul „pot să am asta?“ în mijlocul familiei, dar neagă răspunderea pe care ar trebui să o poarte, aceasta în timp ce subminează autoritatea părinților. Pe câte fronturi trebuie să lupte mamele și tații? Lupta împotriva jocurilor și a filmelor violente? Lupta împotriva indecențelor și a derapajelor verbale în serialele de desene animate? Lupta împotriva dulciurilor, a hainelor de firmă, a orelor petrecute în fața televizorului înainte de culcare? Lupta împotriva numeroaselor activități desfășurate simultan? Nu este vorba de un singur conflict, este vorba de un stil de viață consumist. Povara de a renunța la un asemenea stil de viață este pusă în spatele consumatorului, iar aceasta transformă orice discuție contradictorie într-un conflict între David și Goliat. Și poate mai trebuie adăugat faptul că marea majoritate a consumatorilor nici nu vrea să renunțe cu totul la stilul modern de viață. Ea vrea doar să nu-i fie colonizați copiii.”

Susanne Gaschke, Die verkaufte Kindheit: Wie Kinderwünsche vermarktet werden und was Eltern dagegen tun können, Pantheon Verlag 2011