Există trei subiecte pe care un om educat ar trebui să le evite într-o conversație civilizată: banii, bolile și politica. Cu voia dumneavoastră voi adăuga și o a patra temă care distruge orice formă de dialog cât de cât interesant: întâmplările cu și despre copii, mai ales dacă e vorba de propriile odrasle.
E bine de știut că prelegerile despre naștere – obligatoriu cu detalii despre complicații și probleme cu alăptatul, despre școală – unde e vorba mai întotdeauna de un profesor ”tâmpit”, sau întâmplările amuzante care demonstrează fără echivoc spontaneitatea, inteligența și mai ales precocitatea celui mic, nu constituie subiect de interes decât în cercul foarte, foarte restrâns al familiei.
Cu toate acestea sau poate tocmai în ciuda lor nu mă pot abține să nu relatez o mică istorioară din experiența mea de tânără mămică. Nu, nu e vorba propriu-zis de fiica mea, deși ochii ei luminoși, păpușa-prințesă și cărțile cu povești nu lipsesc. A. avea în jur de patru ani când am hotărât că e timpul să luăm amândouă ceva mai în serios studiul basmelor, al fabulelor și în general a ceea ce constituie experiența literară a copiilor de grădiniță. Citeam pe atunci ”Importanța basmelor pentru copii” de Bruno Bettelheim, cumpărasem o mică ladă de lemn pentru rochiile de prințesă și costumele de carnaval – dacă îmi amintesc bine, un indian, un pinguin, șorțul și șosetele de culori diferite ale curajoasei Pippi Șosețica, în sfârșit, mă străduiam să fac totul ”ca la carte”, să nu mă abat cu nimic de la indicațiile specialiștilor. Trebuie precizat aici că a lua copilul pe genunchi și cartea de basme în mână e pentru neștiutori. Basmele nu se citesc oricum și oriunde. E drept că aveam uneori îndoieli cu privire la regulile atât de detaliate și stricte despre locul, obiectele, lumina, culorile, vocea, ora citirii basmelor, dar cine eram eu să contrazic nume atât de sonore în educație și psihologie?! După cum spuneam, îndeplinisem toate condițiile unei lecturi ”totale”, mai puțin una: îmi lipsea cheia de intrare în lumea basmelor. Cum să duci un copil pe celălalt tărâm fără să descui ușa?! Fără cheie?! Aici vedeam până și eu că este imposibil…
Întâmplarea mi-a venit în ajutor. Hoinărind într-o sâmbătă dimineața printre tarabele încărcare și pestrițe ale unui bazar de cartier, ochii mi-au căzut pe o cheie uriașă din fier masiv, bine, poate nu chiar uriașă, dar oricum de dimensiuni respectabile, cu întortocheate spirale de metal, cu alte cuvinte, exact cheia de care aveam nevoie. Pe loc mi-au răsărit în minte ochii strălucitori ai fetiței mele, covorul colorat al lui Aladin pe care ne așezam ghemuite amândouă, cartea mare, frumos colorată, pernele, șalurile, păpușa-prințesă și peste toate, ca un talisman fermecat, cheia, comoara nesperată de pe tarabă. Am întrebat prețul, fără să pot înțelege cu adevărat cât ar fi trebuit să plătesc, continuând să visez. Mă plimbam la braț cu A. și fata moșului, scărpinam bărbia măgarului din ”Cântăreții din Bremen”, râdeam de prostia babei din povestea celor trei dorințe …
Interpretând lipsa mea de reacție drept ezitare, vânzătorul, un vlăjgan cu o vârstă cam incertă, încercă să-și apere marfa: ”Chiar nu e mult pentru o cheie din fier, uitați-vă cât e de grea. A, și încă nu v-am arătat ce era mai important: are și tirbușon!” Și în timp ce vorbea, deșurubă cu dexteritate partea superioară ca să scoată la iveală din trunchiul cheii cel mai banal tirbușon cu putință. Covorul, șalurile, baba, fata, măgarul au dispărut pe loc ca să facă loc în capul meu unei mese în jurul căreia trei bețivi, dintre care unul cu un nas uriaș desfăceau cu un tirbușon o sticlă de vin roșu… Hotărât lucru scriitorul acela german, al cărui nume s-a ascuns de mult printr-un cotlon de memorie avea dreptate: frumosului nu i se opune urâtul, oribilul, hâdul cum tentați am fi să credem, frumosului îi este dușman de moarte utilul…
Epilog: Am cumpărat cu câțiva bănuți cheia de pe tarabă și primul lucru pe care l-am făcut, a fost să lipesc cu Pattex cele două bucăți. Tirbușonul nu va mai ieși niciodată din burta cheii și asta e una din faptele cu adevărat bune pe care le-am făcut în viață.
