A făcut din nou vâlvă în presă decizia cunoscutei prezentatoare de televiziune Cristina Țopescu de a fi incinerată după moarte, la fel cum vâlvă au făcut și deciziile similare ale lui Andrei Gheorghe sau Sergiu Nicolaescu. Este unul din momentele în care ne aducem aminte că nu suntem nemuritori.
Am o verișoară care locuia în copilărie la etajul 4 al unui bloc aflat chiar în calea spre cimitir. Din balconul acestei verișoare nu cred să fi ratat vreo înmormântare care trecea pe drum când mă aflam în vizită. Nu știu dacă ceea ce mă încerca în momentul când se dădea alarma că ”vine mortul” era un sentiment de încântare. Dar era cu siguranță o mare curiozitate. Prezența morții era vie printre noi, o vedeam în culorile ei vineții și știam că într-o zi dacă nu noi, copiii, măcar bunicii sau părinții noștri vor fi duși cu alai și fotografie ”pe ultimul drum”…
Eu nu sunt convinsă că fiica mea a văzut cum arată un om mort. Unul adevărat, nu din filme. Și cu atât mai puțin a participat la o înmormântare. Ca orice părinte grijuliu am avut grijă să se afle la o distanță suficient de mare de astfel de ceremonii. Pentru că acolo sunt oameni triști care plâng, uneori țipă sau leșină. Un spectacol foarte puțin potrivit pentru copii și, dacă este să fim sinceri, un spectacol pe care îl evităm deopotrivă și noi, adulții.
Mi-e teamă însă că ținându-i pe copii departe îi lipsim de un lucru esențial: realitatea morții și a necesității de a ne pregăti pentru ea. Poate de aceea mă impresionează de fiecare dată felul atât de natural în care copiii erau altădată integrați în comunitate cu bucuriile și tragediile ei…
