Dezvoltarea creativității

Mantra educației moderne este fără nici o îndoială ”dezvoltarea creativității”. Nu există discuție, seminar, întâlnire pe teme de educație unde să nu se abordeze importanța ”dezvoltării creativității”. Și într-adevăr, cine nu și-ar dori ca părinte să aibă un copil creativ? Nu este asta soluția ideală pentru viitorul incert care ne așteaptă?

Ca orice subiect la modă, creativitatea este tema predilectă a multor cărți și autori din care amintim Sir Ken Robinson (vezi aici), Gerald Hüther (”Fiecare copil e un geniu”), Richard David Precht (”Anna, școala și Bunul Dumnezeu”), Peter Fratton (”Lasă-mi lumea, nu mă trimite la școală!”), Jesper Juul (”Infarctul școlar”). Concluzia unanimă a acestor autori este că școala – se înțelege cea tradițională, veche, depășită – este locul unde se distruge – aici autorii nu lasă loc de îndoială – creativitatea debordantă a copiilor noștri. Dacă ar fi să dăm crezare lui Gerald Hüther cifrele arată mai mult decât înspăimântător: la doi ani copiii dețin peste 90% din capacitatea lor creativă, până la vârsta școlară aceasta scade considerabil pentru ca spre sfârșitul școlii aceasta să scadă mult sub 10%. Îmi cer scuze că nu am reținut cifrele exacte, dar nu pot să nu-i dau dreptate profesorului și filozofului Paul Konrad Liesmann care remarca într-un articol că asemenea evoluție nu poate să ducă decât la concluzia că la vârsta maturității nu mai dispunem de nici un fel de creativitate – ciudat numai că progresul științific este totuși foarte rar realizat de copiii sub doi ani care dispun încă de o creativitate intactă.

Și pentru că dezvoltarea creativității joacă un rol central în educația copiilor avem, firește, nevoie de instrumente care să o măsoare. Cu alte cuvinte, avem nevoie să demonstrăm cu cifre că elevii, beneficiari ai unei educații moderne, în care s-a urmărit activ ”dezvoltarea creativității”, sunt astăzi mai creativi decât ieri. Altfel, de unde știm că „predarea creativității” a fost eficientă, a dat roadele așteptate?

Așa cum bănuiți, lumea științifică este departe de a fi ajuns la un consens. Dificultățile sunt multiple: nu există o definiție unanim acceptată a creativității, diferitele componente ale creativității de tipul originalității, a gradului de utilitate, a impactului unui act de creație fac dificilă definirea unor instrumente de măsurat care să ducă la rezultate reproductibile, unii autori critică dificultatea de a separa creativitatea produselor de creativitatea persoanelor sau de potențialul creator în literatură (vezi , de exemplu aici).

Atâta timp cât stadiul actual al cercetării nu permite măsurarea creativității, definirea de metode de dezvoltare a acesteia se află mai mult pe teren ideologic, religios, ezoteric decât științific.

Dar lucrurile sunt mai complicate de-atât. Dezvoltarea creativității se face cu ajutorul metodelor de tip ”gândire vizuală” (engl. visual thinking) și ”gândire divergentă” (engl. divergent thinking). Printre cele mai cunoscute metode sunt furtuna de idei (brainstorming), scrisul liber (freewriting), harta minții (mind mapping), șase pălării gânditoare (six thinking hats). Nu vom detalia aici în ce constă fiecare ”metodă”, pe de o parte pentru că sunt suficient de cunoscute, pe de altă parte pentru că există o vastă literatură on-line pe aceste teme. Ceea ce au în comun aceste metode este suprimarea gândirii logice și exprimarea liberă, necritică a ”ceea ce-ți trece prin cap”, de regulă pe o perioadă de timp limitată. Discernământul, reflecția, judecata, evaluarea, simțul critic trebuie suspendate în favoarea spontaneității de tip ”flux liber” (engl. free-flowing manner – vezi, de exemplu aici). Care este sursa ”fluxului liber”, odată ce facultățile noastre mintale sunt suspendate putem doar presupune: de la subconștient (psihologie) până la ”ființe luminate”, ”voce interioară”, ”puteri ale întunericului” (științe oculte), orice poate fi o explicație plauzibilă.

Oricum ar fi, nu poate să nu te încerce sentimentul că e vorba de neseriozitate cu privire la modul în care timpul prețios al copiilor noștri este risipit pe tehnici fără nici un fel de validitate științifică. De fapt ce fac copiii noștri la școală? Prin asemenea metode sunt ținuți departe de frumusețea unei opere literare, de fascinația unei teoreme, de marile întrebări și răspunsuri ale științei. Adăugați la visual thinking și divergent thinking convingerea că nu e necesar să mai înveți nimic, de vreme ce totul e disponibil ”la un clic distanță” și avem elevul perfect al viitorului: individul care nu știe nimic, care a învățat să-și suspende simțul critic în favoarea spontaneității, a cărui singură competență este să ”exprime idei simple în multe culori” (Paul Konrad Liessmann ”Geisterstunden. Praxis der Unbildung”).

Dar să nu rămânem doar pe terenul speculației. Avem astăzi rezultate concrete ale ”educației spre creativitate”. Peter Fratton este inițiatorul unui proiect școlar în Zürich, o școală ”modernă” în care grupurile de lucru, studiu autonom nenotat, mijloace moderne de predate sunt la mare preț. O școală unde se gândește ”visual” și ”divergent”. Rezultatul? 40% din absolvenți nu au reușit să treacă bacalaureatul în condițiile în care rata de promovabilitate la școlile de stat în zonă este de 95%. (vezi aici).

Având în vedere că toată cultura modernă este astăzi vizuală (vezi Neil Postman ”Amusing ourselves to death”), singurul loc unde elevul mai este într-o oarecare măsură confruntat cu idei complexe / procese abstracte rămâne totuși școala sau mai bine spus ce mai rămâne din ea dacă dăm deoparte învelișul ezoteric al gândirii vizuale și divergente. Dacă vrem cu adevărat să-i învățăm pe copii ”creativitatea” avem o singură cale: cunoștințe temeinice, simț critic, memorare, legături solide între cunoștințe: la urma urmei creativitatea nu se poate manifesta în vid…

Asediați copiii, nu le lăsați nici o posibilitate de scăpare!

”Dacă ar fi să ne luăm după experții în marketing, starea ideală, pe care trebuie să și-o însușescă copiii în ziua de azi, nu mai este curiozitate sau entuziasm, ci coolness. Iar a fi cool însemnă: să te simți deasupra celorlalți pentru că deții lucruri pe care alții nu le au, să te comporți peste vârsta pe care o ai, să urăști adulții, să fii rebel, să dărâmi tabuuri, mai ales în zona bunului simț. Industria jucăriilor se plânge de faptul că astăzi clintela lor atinge cel mult 10 ani, după care sunt interesați doar de jocuri electronice. Dar aproape toți ceilalți, care vor să vândă copiilor, îi învață pe aceștia să se comporte cât mai repede cât mai necopilăros.

Nebunia este: creatorii de cultură pentru copii predică empowerment, dar practică în realitate dispreț. Ce model poate găsi un copil într-un monstru de desene animate care râgâie sau se scobește în nas, într-o vedetă de serial care nu se vede decât pe sine, în produsele alimentare pentru copii pe care nu trebuie să le mesteci sau cu care trebuie să te joci? Nu este modelul unui copil sociabil, harnic, interesat, un potențial adult rezonabil, ci modelul unui copil infantil, care nu poate să piardă nimic, vrea să aibă totul imediat, care nu a învățat să ia seama la ceilalți și se aruncă pe jos în fața casei de marcat pentru că nu a primit un ou cu surprize. Nu e imaginea unui copil drăguț, nu e o imagine plină de respect pentru această vârstă, îi flatează pe copii doar la suprafață în măsura în care prezumă că aceștia au capacitatea de a înțelege noile  tehnologii și că sunt bineînțeles cool, în realitate nu li se acordă încrederea că vor să se maturizeze. Ei trebuie să cumpere, să consume ca adulții, dar cu impulsivitatea și lipsa de discernământ a copilăriei. Este de neînțeles, cât de prostă e calitatea majorității revistelor pentru copii, ar trebui să vă luați timp să răsfoiți o revistă Pokemon sau Polly Pocket. Este de necrezut cu câte greșeli gramaticale, cât de neoriginal, plictisitor și stereotip este scrisă majoritatea cărților pentru copii. În magazinele de jucării stau unele peste altele lucuri, lucruri scumpe, a căror singură atractivitate e despachetatul. Jocuri electronice comandă copiilor noștri într-un mod în care noi, părinți moderni n-am îndrăzni niciodată să ne adresăm lor. Serialele de televiziune împart poveștile slabe pe care le au de prezentat, în mini-bucățele care ucid atenția copiilor. Jucării, reviste, jocuri electronice, cornflakes, colecții de figuri și seriale au încheiat un pact diabolic, al cărui scop este: asediați copiii, nu le lăsați nici o posibilitate de scăpare!  

Iar dacă părinții se plâng de această stare, de nemulțumirea care apare în familie în urma terorii consumeriste, atunci ni se răspunde nonșalant (iar argumentul acesta îl au pregătit toți responsabilii din marketing): păi sigur că părinții trebuie să poată spune și „nu“, la urma urmei sunt doar responsabili de educația copiilor lor, nu-i așa? […]

Formal este adevărat. Doar că nu e atât de simplu. În capitalismul de consum – astăzi fără alternativă politică sau economică – s-a impus opinia că diversitatea de produse este un drept fundamental, chiar și al copiilor. Mulți părinți au sentimentul că încalcă un drept al copilului atunci când îi îngrădesc libertatea de alegere – și fiecare mesaj publicitar susține acestă idee. (În plus, mulți adulți cu o viață profesională frustrantă, plină de constrângeri și lipsă de libertate traiesc shoppingul ca pe unul din puținele experiențe în care se simt cu adevărat suverani). „Părinții nu pierd controlul, renunță la el de bună voie“, a afirmat odată managerul concernului de jucării Brio: „Dacă copilul dumneavostră insistă și cere să se joace în mijlocul autostrăzii, cedați? Da, e foarte posibil să fiți întrebați de 72 de ori pe zi: pot să am asta? Dar dacă răspunsul dumneavoastră este timp de  patru săptămâni la rând de 72 de ori pe zi „nu“, atunci copiii vor înceta să mai întrebe.“

Dr. Susan Linn remarcă sec că a spune de 2160 de ori „nu“ unui copil pe care îl iubești nu este o situație acceptabilă pentru părinți – a spune de atâtea ori „nu“  este suficient încât să-l îmbolnăvească de nervi pe oricare dintre părinți.  

Firmele aduc conflictul „pot să am asta?“ în mijlocul familiei, dar neagă răspunderea pe care ar trebui să o poarte, aceasta în timp ce subminează autoritatea părinților. Pe câte fronturi trebuie să lupte mamele și tații? Lupta împotriva jocurilor și a filmelor violente? Lupta împotriva indecențelor și a derapajelor verbale în serialele de desene animate? Lupta împotriva dulciurilor, a hainelor de firmă, a orelor petrecute în fața televizorului înainte de culcare? Lupta împotriva numeroaselor activități desfășurate simultan? Nu este vorba de un singur conflict, este vorba de un stil de viață consumist. Povara de a renunța la un asemenea stil de viață este pusă în spatele consumatorului, iar aceasta transformă orice discuție contradictorie într-un conflict între David și Goliat. Și poate mai trebuie adăugat faptul că marea majoritate a consumatorilor nici nu vrea să renunțe cu totul la stilul modern de viață. Ea vrea doar să nu-i fie colonizați copiii.”

Susanne Gaschke, Die verkaufte Kindheit: Wie Kinderwünsche vermarktet werden und was Eltern dagegen tun können, Pantheon Verlag 2011