Etichetă: Neoliberalism

Neoliberalism

Obligația de a fi fericit

Ana-MariaLasă un comentariu

Am în lista de ”prieteni” de pe fb o doamnă cu care m-am intersectat episodic și superficial cu ocazia unui serviciu oarecare. Colaborarea noastră s-a terminat de mult, cu doamna în cauza nu mai am nici un fel de relații, dar până și eu – o persoană rămasă în evul mediu tehnologic – mi-am dat seama că ar fi totuși o impolitețe să mă dez-împrietenesc de ea (știu, verbul e barbar și nici nu sunt singură că prepoziția corectă este ”de” sau ”cu”).

Vreau, nu vreau, doamna noastră face acum parte din insignifiantul meu univers social. Lucrurile nu mi-ar fi atras atenția dacă în viața doamnei nu ar fi intervenit o dramă: căsnicia i s-a destrămat dintr-un motiv vechi de când lumea: cealaltă. Privită din exterior chestiunea e banală, statistic suntem undeva pe la 30% rată a divorțurilor. Pentru mine însă chestiunea nu este ”exterioară” și nici un număr dintr-o statistică. Pe ecranul telefonului sunt martorul indiscret al unui ”reality show”, fără ca un regizor cu experiență să intervină acolo unde publicul începe să caște de plictiseală.

Ce a făcut doamna mea? Singurul lucru pe care putea să-l facă: și-a impus să fie fericită. Dacă înainte de despărțire postările doamnei erau rare și aveau în majoritatea cazurilor legătură cu serviciile pe care le oferă, după despărțire ele s-au înmulțit și și-au schimbat ”profilul”. Vacanțe, ”răsfățuri” în saloane de ”înfrumusețare”, zâmbete șugubețe, peisaje superbe, toate însoțite (cum altfel?) de aforisme, citate, înțelepciuni și sfaturi de viață, dar mai ales de comentariile și aprecierile grafice ale „prietenelor” de la care, de altfel, am și aflat dedesubturile afacerii.

Nu-ți trebuie studii de psihologie sau o empatie ieșită din comun ca să înțelegi că în ciuda fotografiilor, a filtrelor de prelucrare a imaginilor, a vacanțelor scumpe, doamna noastră nu este și nici nu are cum să fie fericită. Și atunci de ce? Când și prin ce mecanism psihologic am început să considerăm ”fericirea” o îndatorire? Cine și când a impus ecuațiile simpliste fericit egal bun și nefericit egal rău? În fond, a pretinde că ești în extaz atunci când îți vine să arunci cu ceva în capul primului venit e o formă de înstrăinare de sine. Știu, e o platitudine, și totuși nimeni nu-i rezistă. Iată, trăim în epoca simulacrului. În lumea extazului generalizat printre depresivi, a războiului garant al păcii, a tratamentelor medicale care îmbolnăvesc, a educației care sălbăticește și a virtuților care împătimesc.

Ne prefacem că suntem fericiți, competenți, harnici, liberi. Tehnologia simulează inteligență, limbajul sens, civilizația cultură.

Orice problemă ar putea să apară în noul nostru paradis terestru ea e rezolvată rapid prin simpla ei negare. Nu ți-ai găsit încă un partener de viață? Te înșeli! Partenerul tău ești tu! Firme specializate în organizarea de evenimente sunt la un click distanță să-ți planifice cea mai grozavă logodnă a ta cu tine însuți – invitați și cadouri inclusiv. Ești bărbat, dar suferi de disforie de gen? Te înșeli! Ești femeie în toată firea și firme specializate în chirurgie îți stau la dispoziție pentru mai mari sau mai mici ”corecturi”. Faci o muncă plictisitoare și repetitivă? Te înșeli! Trebuie doar să te dezvolți personal, iar pentru asta ai la dispoziție multe și variate reviste, cursuri, cărți. Industria autoconvingerii e abia la început. Avem crize financiare, politice, demografice, medicale? Dar avem și think tank-uri, planning familial, OMS-ul. Rolul lor nu este să rezolve ceva, ci să se asigură că tu crezi că ele rezolvă ceva.

În fond nu spun nimic nou. Ceea ce știa René Guenon de prin 1945, trăim noi astăzi: ”…în virtutea legilor analogiei, punctul cel mai de jos este ca o reflexie obscură sau o imagine inversată a punctului celui mai de sus, de unde rezultă această consecință, paradoxală numai în aparență, că absența desăvârșită a oricărui principiu implică un fel de ”contrafacere” a principiului însuși, ceea ce unii au exprimat, sub o formă ”teologică”, spunând că ”Satana este maimuța lui Dumnezeu”” (René Guenon, Domnia cantității și semnele vremurilor, Ed. Herald, pag. 19).

Singura formă de revoltă care ne-a mai rămas este să fim sinceri cu noi înșine: nu, nu suntem fericiți. Și nici virtuoși sau inteligenți. Nu suntem eroi și nici nu putem salva lumea. Oricum nu prea mai e mare lucru de salvat. Puținul adevăr care mai pâlpâie se va salva și fără noi. În rest, numai de bine și să fiți fericiți!

După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă

Ana-MariaLasă un comentariu

Cu ceva zile în urmă noul ministru al Educației, doamna Ligia Deca informa despre existența unui manual de ”Egalitate de gen. Predarea și integrarea în învăţământul preuniversitar” și recomanda utilizarea acestuia în sala de clasă. Detaliile sunt cunoscute, nu le mai înșir aici. Evident, acest fapt a creat un val de indignare îndreptățit în rândul părinților cu valori tradiționale. Sigur, majoritatea dintre noi știe de ce acest lucru este îngrijorător, ne putem imagina consecințele îndoctrinării copiilor, însă mi se pare că ne lipsește un cadru ceva mai larg de abordare a problemei. Nu toți fac legătura între egalitatea de gen și nenumăratele cursuri, cărți, pagini web, etc. de ”dezvoltare personală”, de exemplu. Sau între egalitatea de gen și chirurgia estetică. Ori între egalitatea de gen și drepturile omului care sunt  complementare din perspectivă tradițională. Numitorul comun al acestor fenomene este transhumanismul.

Despre transhumanism s-a scris și se scrie mult cu argumente pro sau contra, și devine evident că vorbim deja de o viziune transhumanistă generalizată asupra lumii. Pe mine însă m-a interesat abordarea acestei teme din perspectivă tradițională, creștin-ortodoxă, de aceea m-am bucurat mult când mi-a căzut în mână analiza autorului rus V. A. Schipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”. Am citit această carte (apărută în 2018) în versiune germană, nu știu să fi fost tradusă la noi. Pentru mine cartea a fost revelatoare, motiv pentru care am decis să traduc din ea pentru cei interesați. Știu, a traduce o traducere e tabu. Îmi asum. Celor care pot trece peste acest mare minus le doresc lectură plăcută. Celorlalți le cer iertare.

Partea I

A. Schipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”

Despre această analiză

Această analiză reprezintă o critică a ideologiei transhumanismului, care declară posibilă îmbunătățirea naturii umane cu ajutorul tehnologiilor științifice moderne până la realizarea supra-omului (cuvântul ”transhumanism” în sine înseamnă ”depășirea granițelor antropologice”). Ideea de transhumanism a declanșat în Rusia și în străinătate discuții publice ample despre limitele admisibile ale intervenției în natură și asupra corpului uman – pe scurt, discuții despre bioetică. Aceste discuții se organizează în jurul a două teze. Prima dintre ele este favorabilă necesității îmbunătățirii calității vieții oamenilor prin experimente pe genomul uman, celule și organe. A doua se concentrează asupra constrângerilor de ordin moral și religios la care trebuie supuse aceste experimente căci omul nu poate fi transformat în material de testare. Cele două teze pun așadar în balanță pe de o parte îmbunătățirea calității vieții, iar pe de cealaltă parte morala. Acest mod de a formula lucrurile ne pune în fața unei alternative: dezvoltarea tehnologică depinde de morală, în timp ce morala depinde de tehnologie. Această dezbatere implică și totodată întărește ideea că standardele morale trebuie inevitabil compromise într-o oarecare măsură, că de dragul dezvoltării tehnologice despre care se presupune că servesc binelui omenirii e necesar să trecem dincolo de ceea ce este permis de morală.

Autorii acestei analize consideră că această formulare a problemei este falsă.

Îmbunătățirea calității vieții este în sine o binecuvântare. Nu este însă permisă așezarea calității vieții și a moralei în opoziție una față de cealaltă. Morala este un domeniu independent, nealterabil și autarhic al existenței umane, care nu depinde de timp, de ideologia dominantă sau de standardul tehnologic. Discursul despre morală este un discurs despre veșnicie, iar veșnicia nu trebuie subordonată vremelniciei.

Această analiză nu critică tehnologiile individuale ale transhumanismului și nici nu încearcă să definească limitele ”permise” de ingerință a tehnologiei în natura umană, ci se adresează de pe poziția moralei tradiționale împotriva conceptului etic care stă la baza ideologiei transhumanismului.

Până astăzi ideologia transhumanismului a declanșat o serie de discuții teoretice și programe de cercetare practice în cadrul științelor naturale și tehnice. Agenda transhumanismului cuprinde întrebări despre biotehnologie, inteligență artificială, admisibilitatea selecției artificiale, atingerea nemuririi – toate cu privire la omenire. Transhumanismul ca ideologie deschide o nouă pagină în lupta pentru antropologie, pentru puterea de a defini ceea ce este omul.

Complexul de teme legate de transhumanism va fi politizat în mod activ și se va transforma în viitorul apropiat într-un alt câmp semantic permanent pentru confruntările politice și ideologice atât în interiorul Rusiei cât și pe arena internațională, într-o altă sferă a războiului informațional (alte domenii asemănătoare ca mărime în confruntările politice și informaționale sunt lupta pentru conștiința istorică, lupta pentru interpretarea moștenirii ideologice liberale, competiția pentru dreptul de a defini peisajul ideologic al lumii multipolare viitoare). Una dintre cele mai mari mișcări practice ale transhumanismului este la ora actuală mișcarea LGBT, care dispune de o considerabilă susținere internațională financiară și politică. Operând în interiorul limitelor unei viziuni transhumaniste despre lume, această mișcare modifică fundamental antropologia umană prin renunțarea la imaginea tradițională despre om.

În etapa istorică actuală antropologia constituie unul din câmpurile principale de confruntare ideologică, iar transhumanismul în calitate de moștenitor și urmaș al umanismului secular pretinde să devină unul dintre principalele motoare ale proceselor ideologice moderne. Transhumanismul preia temele antropologice moderne principale și le orientează spre o anumită direcție ideologică prin aceea că oferă un sistem specific de coordonate etice discuțiilor despre valori, morală, natură și despre scopul omului. Transhumanismul încearcă înlocuirea antropologiei, impunerea ”post-antropologiei” prin reinterpretarea noțiunii de ”om„ și deschiderea naturii umane spre toate tipurile de experimente. De aceea este necesar ca discuția despre provocările antropologice ale modernității să preceadă critica transhumanismului.

Ideologia transhumanismului este un apel la utilizarea fundamentelor filozofice ale transhumanismului cu scopul de a sluji utopiei transhumaniste. Cu alte cuvinte, ideologia transhumanismului este o combinație între filozofia transhumanistă și utopie. Noțiunea de ”transhumanism” va fi utilizată în această analiză ca sinonim pentru ideologia transhumanistă.

Utopia transhumanismului este o stare a singularității tehnologice aplicată domeniului antropologiei. Se presupune că omul (în acest caz mai adecvat ar fi să se utilizeze termenii transhumaniști de ”trans-om” sau ”post-om”) în această starea va fi în stare să-și modifice propriul corp până la un anumit grad de perfecțiune, va fi în stare să existe la nesfârșit, ba chiar să existe fără un corp sau să controleze mai multe corpuri. Utopia transhumanismului creează o viziune despre viitor în stare să trezească interesul public pentru ideologia transhumanistă. Utopia transhumanistă este fațada și unul dintre instrumentele principale ale propagandei.  

Pe de altă parte filozofia transhumanistă este un sistem de opinii și concepte care argumentează logic metodele și mijloacele prin care utopia transhumanistă poate fi atinsă. Funcția filozofiei transhumaniste este practică, ea urmărește construirea activă a viziunii despre lume prin formularea concretă a normelor și valorilor care vor fi ulterior utilizate activ de ideologia transhumanistă.

Din punctul de vedere al informației și al propagandei asupra societății, conținutul utopiei transhumaniste joacă un rol secundar și are doar o legătură indirectă cu prezentul. În contrast, filozofia transhumanismului modelează deja omul după o anumită tipologie. Transhumanismul nu creează un transhumanoid (”ființă transhumană”, ”ființă post-umană”, un om care diferă fizic de omul de astăzi), ci un transhumanist – un om care se simte loial unei viziuni transhumaniste despre lume. Analiza consecințelor ideologiei transhumaniste asupra omului ca membru al societății trebuie să preceadă studiului tehnologiilor specifice de modificare a naturii umane. Aceasta este abordarea urmărită în această analiză.

Un transhumanist reprezintă un tip de personalitate în mod maximal materialistă, este un om în mod maximal antireligios. Sarcina transhumanismului este să creeze un astfel de om. Starea reală de bine a unei astfel de persoane nu este luată în considerare. Pentru transhumanism omul nu este un scop, ci un obiect supus influențelor informaționale pentru a deveni un purtător al acestei ideologii, iar în viitor, un obiect al experimentelor de transformare într-un ”trans-om”.

Ideologiei transhumaniste îi lipsește un aspect social, iar prin acesta se declară liberă de orice responsabilitate față de societatea pe care încearcă să o modeleze. De aceea răspândirea acestei ideologii va duce doar la adâncirea problemelor sociale care există în societatea actuală, în mod special inegalitatea socială.

Premisa principală a transhumanismului, care s-a materializat deja în multe țări, este capacitatea potențială a autodeterminării nesfârșite, o neîngrădită ”căutare a propriului sine” prin modificarea elementelor componente ale propriei identități, inclusiv elemente biologice. Structura societății moderne facilitează implementarea aspectelor sociale ale autodeterminării care se exprimă prin aceea că modele de comportament ale individului sunt înlocuite  cu unele care nu aparțin identității naturale. În același timp tehnologiile medicale moderne duc acest mesaj la nivelul modificărilor parțiale sau totale ale caracteristicilor sexuale primare și secundare, ale trăsăturilor feței, culorii pielii sau a fondului hormonal al persoanei.

Una dintre direcțiile practice de stimulare a transhumanismului ca ideologie care facilitează libertatea autodeterminării este postgenderismul. Postgenderismul este o direcție a transhumanismului, a cărui scop este anularea diferențelor dintre persoane la nivel sociocultural și biologic. Mișcarea LGBT este reprezentatul principal al postgenderismului în lumea modernă. Scopul acestei mișcări este modificarea fundamentală a limitelor antropologice în modernitate până în punctul în care concepția despre om devine neclară. Modificare viziunii despre lume cerută de transhumanism are consecințe care sunt imprevizibile în destructivitatea lor.

În cele din urmă transhumanismul, ca orice ideologie, pretinde să obțină puterea politică și prin această să înceapă influențarea procesului politic decizional, adică  să acționeze direct asupra societății.

Obiectul acestei analize: ideologia transhumanismului.

Scopul acestei analize: de a arăta originea istorică și culturală precum și potențialul destructiv al ideologiei transhumaniste la nivel teoretic și practic din perspectiva moralei tradiționale. Acest scop se va realiza prin rezolvarea următoarelor sarcini:

  • Identificarea premiselor istorice și culturale ale ideologiei transhumaniste;
  • Deconspirarea conținuturilor filozofiei și utopiei transhumanismului;
  • Prezentarea bazei axiologice a ideologie transhumaniste prin comparația cu normele morale tradiționale;
  • Ilustrarea interdependențelor dintre teoria transhumanistă și mișcarea LGBT. 

Va urma.

Versiune PDF

Școala S.A. în societatea cunoașterii

Ana-MariaLasă un comentariu

Trăim în societatea cunoașterii. Ce ne poate flata mai mult de-atât? Cine trăiește într-o astfel de societate nu poate fi decât ”cunoscător”, după cum în societatea agrară erai agricultor, iar în cea industrială fie industriaș, fie lucrător în industrie. ”A fi cunoscător” înseamnă a fi rațional, informat, autocritic, rezonabil, curios, precaut, creativ, pe scurt înțelept. Deși vei găsi cu greu pe cineva să contrazică afirmația că trăim în societatea cunoașterii, afirmația care derivă de aici – anume aceea că suntem ”cunoscători”, nu se bucură nici pe departe de același consens.

Nou-înființata Școală Națională de Farmece și Ghicit  – pe cuvânt de onoare că nu e o glumă, matematica echitabilă care încurajează ”răspunsuri multiple” în locul rezultatului corect – profund ”discriminatoriu”, analfabetismul funcțional, negarea biologiei – nu suntem bărbați sau femei în funcție de cromozomii XX și XY, ci de propria noastră subiectivitate – toate acestea sunt exemple-dovezi ale unei societăți foarte depărtate de ”cunoaștere” și „înțelepciune”.

Cum se explică această discrepanță? Ca să înțelegem, să pornim de la noțiunea de ”cunoștințe”. Cunoștințele sunt legate indestructibil de sens, de înțelegere, pătrundere în miezul lucrurilor. La baza acestora stă dorința ”cunoscătorului”, pe de o parte de a ajunge la adevăr, iar pe de altă parte, convingerea că acesta există și se poate ajunge la el. Din perspectivă economică ceea ce se urmărește însă, nu este adevărul, ci utilitatea cunoștințelor. Ceea ce știu nu mai este adevărat sau fals, ci se poate valorifica sau nu, aduce câștig sau nu. Să fim sinceri cu noi înșine: câți părinți își încurajează copilul să învețe latina sau, și mai groaznic, greaca veche și câți părinți investesc sume respectabile în studiul limbii engleze? (Și dacă tot suntem aici: noua școală de farmece și ghicit poate să vândă promisiuni false, dar ”se rentează”, de aceea apariția ei era o simplă chestiune de timp.)

Societatea cunoașterii nu se referă la o societate de înțelepți, ci la o societate care caută moduri de valorificare a cunoștințelor. Ea este forma măgulitor-evoluată a ”societății informaționale”, iar informația este, nu-i așa, materia primă principală a societății moderne. Societatea cunoașterii produce specialiști în prelucrarea informației, nu căutători ai adevărului. Cu un exemplu al lui Jochen Krautz: ”Pe un angajat al unui Call-Center din cadrul unei companii de telefonie nu îl interesează adevărul, el prelucrează informații: ascultă plângerea clientului, încearcă să afle unde ar putea fi greșeala, caută în calculator după o posibilă rezolvare. Telefonistul nu vrea să înțeleagă (și nici nu poate), cum funcționează telefonul clientului. Mai degrabă este vorba de un program standard pe calculator, cu pași bine definiți de rezolvare a problemei, căruia angajatul trebuie să i se adapteze, similar muncitorului aflat în fața benzii rulante de producție. Aceasta este prelucrarea industrială a informației.”

Așa cum revoluția industrială a făcut munca meșteșugarului ineficientă și l-a trimis pe acesta în fabrică să supravegheze producția automatizată, tot astfel, revoluția digitală transformă inginerul, medicul, profesorul, etc. într-un supraveghetor al procesului digital de prelucrare a informației. Medicul nu mai discută azi cu pacientul, nu mai încearcă să înțeleagă felul particular în care boala evoluează în organismul acestuia, el are un protocol de urmat, un program de calculator care îi sugerează diagnosticul și tratamentul în funcție de un chestionar standard. În aceste condiții consultarea fizică a pacientului devine irelevantă, de unde impunerea telemedicinei ca alternativă la medicina clasică. Nici profesorul nu mai investește în relația cu elevii săi, ca și medicul, are un protocol de urmat, chestionare de evaluare a elevilor, indicatori de îmbunătățit. În cuvintele lui Paul Konrad Liessmann: ”Nu muncitorul devine instruit, ci cel instruit este transformat în muncitor. Dacă lucrurile ar sta invers, am transforma corporația într-o universitate și nu universitatea într-o corporație.”

Între revoluția digitală și cea industrială diferența nu este de fond: ambele funcționează în logica procesului de producție automatizat, ci de materie primă: azi prelucrăm automatizat pe lângă resursele materiale și pe cele imateriale – informația, sau mai modern, cunoștințele. Odată intrate în logica industrială însă, cunoștințele devin, ca orice resursă, degradabile. De aici obsesia pentru ”învățarea de-a lungul întregii vieți”, adică acumularea continuă de cunoștințe noi și eventual ”uitarea” celor vechi care nu mai pot fi valorificate. În societatea cunoașterii a învăța nu este o opțiune, ci o obligație. După cum tot o obligație este să înveți ceea ce trebuie, ceea ce așteaptă / are nevoie producția sau piața – la nevoie chiar lucruri false dacă acestea o cer. Angajatul Call-Centerului din exemplul lui Krautz va trebui să (re)învețe periodic utilizarea noii versiuni sau a unei noi aplicații de prelucrare a cererilor clienților.

E bine de reținut deci, că modernitatea nu încurajează prin ”învățarea de-a lungul întregii vieți” versiuni îmbunătățite ale propriei noastre persoane, ci capacitatea noastră de a ne adapta fără rezistență la toate schimbările pe care economia le cere. Rezultatul e conformismul, nu înțelepciunea.

Toate acestea au consecințe asupra sistemului de educație. Dacă relevanța cunoștințelor este limitată în timp, nu mai are prea mare importanță ce învață copiii la școală. Oricum, odată ajunși la locul de muncă vor fi nevoiți să învețe altceva. Acest fapt este lucrativ din dublă perspectivă: pe de-o parte, învățarea de-a lungul întregii vieți deschide larg porțile sistemelor private de calificare și recalificare profesională, pe de altă parte, finanțarea (re)formării profesionale este transferată de la stat (de exemplu prin învățământul public) în sarcina angajatului.
Dar dacă ceea ce înveți la școală nu mai are importanță, atunci ce e important? Și aici logica pieței a găsit un răspuns: a învăța să înveți. În condițiile în care cunoștințele ”se învechesc”, e necesar să deții instrumente pentru adaptarea rapidă la noile cerințe, tehnici de acumulare rapidă de cunoștințe, și de aici orientarea învățământului spre această nouă ”competență”. Oricât de logic ar suna din perspectivă economică, ”a învăța să înveți” este echivalent cu încercarea de a învăța să gătești fără alimente sau de a învăța să pictezi fără vopsele. La o privire mai atentă această competență se dovedește a fi un simplu instrument de propagandă.

Să rezumăm: societatea cunoașterii nu este o societate în care oamenii cunosc sau știu sau înțeleg, ci o societate în care indivizii își adaptează cunoștințele în funcție de valoarea lor de piață. Pentru aceasta e indispensabil ca resursa umană să se ”rescrie” / ”reinventeze” ori de câte ori e necesar, de unde necesitatea de a învăța de-a lungul întregii vieți și de a ști să înveți.

Dacă pe termen lung o societate de conformiști care a redus cunoașterea la ceea ce poate fi valorificat financiar este o societate viabilă, rămâne de văzut. Eu însă rămân sceptică.

Data viitoare (din nou) despre competențe.